Un suflet de catel

Cine nu a crescut un animal in casa probabil judeca vazand pe “nebuna aia care isi pupa catelul pe bot si vorbeste cu el ca si cu un om”. Cine a crescut catel/pisica in casa intelege. Sunt suflete iubitoare, fac parte din familie si aduc multa multa iubire.

Miki. Mikiduța. Puiuța mea. Suflețelul meu. Iepuraaaș. Asa o alintam. A fost cu noi 16 ani. Am cumparat-o pe 7 iulie 2001 (fix dupa ce am dat ultima proba la BAC) de la un nene din piata care o vindea alaturi de doi frati ai ei, intr-un cosulet de bicicleta. Fiecare cu 75000 lei. Eu am vrut-o pe ea. Era fetita. Era alba cu o ureche maro.

Avea nasul negru si ochii rotunzi si negri ca doua masline.

Cat a fost pui mic rodea pantofi si picioarele de lemn ale scaunelor. Mai dadea iama prin cosul de gunoi si rodea hartii. Sau ne fura sosetele si le ascundea sub pat, iar daca incercam sa i le luam, maraia si ne arata dintii mici si albi precum orezul. Ne intampina sarind si latrand de bucurie cate 10 minute dupa ce intram in casa. Latra vehement la orice vizitator care ne intra in casa, si tacea doar cand persoana respectiva pleca. Era foarte mofturoasa la mancare, uneori treceau si cate 2-3 zile si abia ciugulea cate ceva; totul trebuia sa fie invelit in carne, ca altfel nu se atingea.

Cu cat a inaintat in varsta a devenit mai calma. Blanita era alba cu multi pistrui maro. Manca mai mult. Statea lipita de picioarele noastre cand ne lungeam in pat. Dadea ture prin casa, alergand, in special dupa ce ii faceam baie. Se ascundea sub pat cand auzea dusul pornind. Ziua ii placea sa doarma in locuri inghesuite si intunecate. Era timida cand ieseam afara si nu voia sa ne plimbam decat prin fata usii de la bloc. Nu ii placea orasul. Era mereu stresata de oameni, de masini.

Dar in shimb ii placea cand mergeam in drumetii pe munte. Alerga de la unul la altul sa ne adune, era in largul ei si zburda vesela, tinea coada sus si era linistita.

Ii placea sa stea la geam si sa priveasca afara.

Ii placea sa ia ostatice hainele noastre purtate si sa doarma pe ele.

Astazi ne-a parasit. Datorita ei viata mea a fost mai frumoasa. A fost catelul perfect. Am iubit-o nespus. Si da, am fost una din multele “nebune” care isi pupau catelul pe bot si vorbeau cu ea ca si cu un om.

Va las cu pozele din care sper sa simtiti cat de mult a insemnat ea pentru mine. Mi-a fost greu sa aleg doar cateva din sutele de fotografii pe care i le-am facut.